luni, decembrie 27, 2010

Cand iarna torcea

Ti-am regasit privirea
Calatorind
Pentru a nu stiu cata oara,
Pe chipul brazdat de umbre
Al lunii.
In orasul murdar de oameni
Ne-am zambit tacut.
Imaginea fulgilor agatati de gene
Ti-a ridicat pentru o clipa
Colturile buzelor.
Am descifrat iar
Rosturile-uitate-ale zapezilor
In nemarginire.
Adancul palmei tale rasfirate
Salas cald
Pentru obrazul adormit.
Dincolo de gulerul intunecat al hainei
M-ai luat cu tine
Intr-un altfel de tinut.
Sunt zile-n care-mi arati
Si altele-n care ma lasi sa ghicesc.
Visez
Sa daruiesc cate-o felie de somn
Presarata cu boabe parfumate de cafea
Noptilor tale.
Zilelor,
Cate-o scriere neterminata.

marți, decembrie 07, 2010

Templu. Vineri. Randuri grabite

Ma vei ierta pentru condeiul uitat
In buzunarul unei haine mai vechi
M-a prins toamna de maini
Si-am tot colindat impreuna-n ultima vreme
Prin templul ei.
Iar m-au vrajit culorile
Diminetile-nvaluite-n miros de fum
Magicianul acela fara sfarsit numit ceata
Cateva zambete stranse-n jurul canilor cu ceai
Amestecat cu parfum de rom
Si de visare.
O inima mare de turta dulce.
A mai fost si vantul
Inversunat, incercand sa-mi fure caciula
Si sa-mi incalceasca parul.
M-am strecurat prin tacerea ingerilor
M-am agatat de aripile lor
Si ne-am tot spus povesti.
Dar tu stii
Ma voi intoarce
De fiecare data
Cu pasi grabiti
Si cu bucati de hartie-ascunse prin geanta.

joi, noiembrie 18, 2010

Dragostea lui Noiembrie

In obisnuita-i tacere, luna privea turla albastra a bisericii
Tu, Noiembrie, erai nefiresc de cald
Iti uitasesi prin colorate paduri cutitele
Iti lepadasesi de pe umerii-ntunecati haina lunga
Si visai cu raze.
Poate tu nici nu stii, Noiembrie, dar te-ai indragostit
De emotie, ai pictat frunzele-n stacojiu

Si-n unele dimineti te-ai ascuns sub patura nesfarsita de ceata
Coplesit, te-ai investmantat apoi in verde

Stingher, ai mangaiat pamantul cu privirea
De partea cealalta ai zarit-o stand rabdatoare de vorba cu timpul
I te-ai alaturat in ziua-n care ai descoperit zambetul
Ai inceput apoi sa-i impletesti povesti
I-ai dezmierdat cu adieri usoare mainile
I-ai visat sarutul
Apoi
Ai iubit-o, Noiembrie.



luni, noiembrie 08, 2010

Ce gust avea marul?

Mainile pline de pamant
Vorbesc despre gustul vechi
Al tradarii.
Parfumul de galben auriu
De rosu calator prin nesfarsite nuante
Povestesc despre adiere
De Eva.
Licoarea racoroasa ascunsa-n coaja
Curge-a desfatare ascunsa.
E gustul in fata caruia
Ingerul isi pleaca tacut privirea
Isi scutura aripile
Si-si ia ramas-bun.
Umbre si lumina
Dulce si-amar
Se oglindesc in straiele-i prelungi.
E gust de om
Si de pacat.








luni, noiembrie 01, 2010

Din taceri


Intr-o amiaza uitata
Urechea ingerului
S-a lipit
De inima-ntunecata-a pamantului
Pe bratele-i prelungi si reci
Vantul a-nvatat sa scrie
Neintelese poeme ruginii
A scrijelit neindemanatic
Prea adanc
Pana cand
Insangerata,
Mana ingerului
A capatat aripi proprii.
De-atunci, stingher
Isi pleaca privirea
Si isi ascunde bratul zburator,
Adanc, in faldurile manecilor.



miercuri, octombrie 27, 2010

Intreaba-ma

Gandurile noptii tale
Mi-au pictat dimineata cenusie
De dincolo,
Voi arunca in tine c-un zambet
Unul singur.
Nimeni nu va intelege
Voi fi demult plecata
Prin padurile fara sfarsit
Ale privirilor tale.
Se vor lasa induplecate zidurile
Bratele mele le vor indeparta
Pe rand.
Imi voi prinde degetele
In ghemul povestilor
Ascuns in buzunarul tau cald.
Pe urma
Intunericul va straluci.

marți, octombrie 26, 2010

sâmbătă, octombrie 23, 2010

marți, octombrie 19, 2010

Oase de lebada

Vei cobori din inserare
Sfasiind cele noua straturi de cer
Scuturandu-ti intunecarea corbilor
De pe brate.
Ma vei ridica din iarba-nghetata
Si-mi vei citi minciuna
Pe buzele palide
Ale serafimilor.
Vei sti atunci
C-am aruncat stele-n ochii soarelui
Ratacirea lui oarba
O vei zari in palmele-mi scanteietoare
Pe tamplele zbrobite
De privirea ta muta
Se va aseza frigul.
Imi vei culca neadormirea
Pe oase de lebada.
Acum doua secole
Mi-ai spus "noapte buna"
Te-ai strecurat in manunchiul de umbre
Si m-ai parasit in lumina.

sâmbătă, octombrie 16, 2010

Pustiu





Ganduri incercanate

Cararea ce duce spre fruntea ta
E strajuita de felinarele rosii
Siluete metalice, ochii ai noptii
Printre care ma pierd
Si cerul creste-n mine
Cu fiecare pas sovaielnic
Cu toate temerile transparente
Cu cioturi atarnand dureros
In urma trecutelor aripi.
Ma vei zari trecand 
Prin acelasi oras cernit si zgomotos
Cu familii prozaice, fara de viata
Care privesc toamna ca pe-un dusman
Si care-s mai putrede
Decat cadavrul pur al unei frunze
Vezi, de-asta-n jur n-admir nimic
Imi caut linistea 
In venele-mpietrite ale zidurilor
Si merg in cercuri desirate
Pe-oglinzile-nserate ale lacului uitat
Pictate cu matase verde si cu taine
Prin paduri cufundate-n somn adanc
Strecurandu-ma
Printre hidoasele vietati cu doua picioare.
Printre statuile aurii
Prin ani
In fiecare zi putin mai departe.
Ma-ndrept spre dincolo dintotdeauna
Cu degetele pline de cuvinte
Cu parul plin de vant
Cu tample zburatoare.
Si totul moare, doborat de-acelasi ucigas perfid
Da, Timpul care niciodata nu se strica
Care ne priveste indiferent
Ne-mbratiseaza mut
Si ne saruta tradator.
Uneori ma transform in adiere
Colind pe strazi uitate si prin piete
Zambesc adormitor pe genunchii stransi
Zambesc ramurilor
Pe care s-au ratacit uscate doua mere

Si-nchid ochii.
Razbate din fructe trecerea
Din mine razbat strigate muscate
Pe gene se preling stropi mari
Si stele-nghetate.
O sa tac
N-o sa-ti mai spun nimic
Si voi pleca iar
In dimineata-necata-n ceata.








luni, octombrie 11, 2010

Soapte


Praf negru din petale sfaramate
Departe, pe bratele vantului
Lungi suvite-ncalcite
Calatorind prin nestiute zari
Tresarirea pleoapelor
La-ntalnirea cu degetele-nghetate
Bucati de tacere
Imprastiate-n  pustiul cenusiu
Pastreaza-mi visele sub frunte
Innoada-mi nebunia ochilor
Transforma dorurile-n pasteluri
Si nu dezvalui tainele lunii.
Voi trece prin dimineata
Ca de-atatea ori,
Atenta sa nu sperii pasarile.
Ca de-atatea ori,
Ma voi ascunde printre neguri.
Imi vor impunge trupul
Tipetele toamnelor din mine.
De fiecare data,
Adierea mainilor tale.
Lasa-ma-ntr-un apus fara sfarsit
Intalneste-ma
Dincolo de ceturi.


miercuri, octombrie 06, 2010

Saudade

Presara stropi de somn peste ruinele pierdute prin mine
Indeparteaza urmele prelungi
Lasate pe chip de palmele-aspre ale vantului
Mai spune-mi odata povestea
Priveste-ma pe treptele-nsingurate de piatra
Si-asculta zbaterea copacilor.
Nesfarsitele taceri imi insangereaza gandurile
Si-mi zgarie foile albe.
Spune-mi ca-ntunecarea zorilor e doar o iluzie
Ca nu ma voi indeparta cu maini inghetate
Si ca te voi regasi in odaia cu oglinzi uitate
O sa-mi auzi pasii
Si fosnetul cald al faldurilor lungi, purpurii.
Va fi sfarsitul celor o mie si una de plecari
C-un zambet resemnat, visul se va lasa sfasiat intre noi
Imi vor curge frunze din ochi
Uimita, ploaia mi se va-nfasura strans in par
Si va tresari plutind spre asteptata mangaiere.

luni, octombrie 04, 2010

joi, septembrie 30, 2010

Inca Septembrie...

 Am asternut cele o mie si una de intrebari pe frunze si le-am incredintat mesagerului nestatornic - vantul.
 In fiecare noapte isi va intinde aripile cenusii si-ti va aseza cateva pe marginea ferestrei.
 Pierdut in lumea ta, vei sterge, fara sa vrei, cu-o miscare molateca a bratului, nestiutele ravase.
 Imprastiate pe pamant, vor porni prin necunoscut.
 Cerneala va patrunde-n venele frunzelor si le va da o alta viata.
 Iar eu nu voi descifra niciodata tainele.
 Unele dintre ele mi se vor intoarce in palme, unde-si vor gasi salasul palid.
 Vor ramane acolo impreuna cu toate toamnele.

sâmbătă, septembrie 25, 2010

Pictand cu intunericul




Imi plang alge siroind pe tample
Apele nevazute-ale tacerilor
Se-ntind intre noi.
Sunt ucigasul tainic al noptilor mele
Imi vad pacatul reflectat in tine
Acele-nghetate ale-zambetelor
Imi imping umerii
Imi apasa nelinistitele pleoape
Imi insangereaza fruntea.
Ai alungat pasarile cu-o mana plutitoare
Si mi-ai tesut prelung vestmant de umbre. 
Te-ai intrupat in mine
Inainte de timpul de-aici
Din miez de luna-nsingurata
Din oasele unduitoare-ale padurilor
Din ceata calatoare
Inlantuita-n jurul unui nor posomorat.
Te-ai strecurat alunecand pe ceafa adormita
Si-ai rupt peretii impaienjeniti ai visului.

vineri, septembrie 17, 2010

Tulburare

"In lunga incursiune asupra miturilor sfarsitului lumii am vrut sa scoatem in relief ca esential (...), nu este faptul insusi al sfarsitului ci certitudinea ca va avea loc un nou inceput"

M.E - Mit si realitate





In noaptea asta luna-i vrajitoare
Ma priveste cu ochi cetosi
De dincolo de falduri incercanate
De la marginea nebuniei
Si-n fata chipurilor devastate
De nesfarsita pierdere
De-o mare de incremenire
De-un gol cu coltii nevazuti
Ranjind pustiu a-nsingurare.
Si am cazut tot mai adanc
Am sfasiat un nor batran cu bratele 
Trecand prin lumea de apoi.
Ca-ntotdeauna, noduri rosii
Mi-au strans pana la tine trupul
Plutindu-l pana-ntr-acel departe straveziu.
Si te-am zarit, prin ierburi innegrite.
Mi-ai ascuns zorii sub mantia neguroasa,
Mi-ai ranit pasii cu miez de stea,
Ai picurat otrava-apoi
Pe pleoape si sub unghii.
Mi-ai scris pe-un umar stihuri nestiute
Si mi-ai dat dor fara de tarmuri. 
Am ratacit prin zari si prin uitari.
Am incercat sa-nghet timpul.
Si-am sangerat verde, fara de moarte
La umbra ochilor tai.
Pe undele miscatorului tau suflet.














 

luni, septembrie 13, 2010

Toamna verde?

Din palmele-aspre-ale vantului aluneca, printre plete, 
In palmele reci
Citesc in fosnetul ei cruzimea toamnei,
La fel cum citesc pe mainile femeilor cruzimea timpului.
Ne povestim despre iluzia iubirilor moarte.
Dialogul nostru mut vine din vremea-n care
Invatasem s-adun cioburile fiintei,
Incepeam sa m-afund in padurile desertului,
Iar tu-ti gaseai salasul in ochii mei.
Mi-a aratat pe frunte urma
Trecutelor culori
Si a plutirii.
Sovaitoare, venele-mi inverzite-au prins a se-mpleti 
Pe ultimele clipe-ale trupului uscat.
Sub cerul greu de-atata incruntare
Nedumerirea suflului neasteptat. 
"Doar sa te bucuri", i-am soptit.





 

marți, septembrie 07, 2010

Ratacire printre verde-albastru



N-as putea trada verdele. Nu vreau sa-i rapesc focul din adancuri. De-asta nu i-as spune despre indoiala firava pe care-o traiesc de fiecare data cand cerul saruta crestele-acoperite cu padure deasa-deasa. Sau cand norii-mbratiseaza molcom, cu atingeri delicate, copacii.

In momentele astea privirea devine usor confuza. Ametesti. Si nu mai stii care-i granita. Sau daca exista una. Altfel de ceruri te duc departe. Pentru ca-s singurele adevarate. Senzatia e mereu aceeasi - iti vine sa-nchizi ochii si sa simti vantul pe fata.

Eu voi ramane verde. Precum clipele traite, povestite, planse, zambite, strigate, ascunse si-n cele din urma dureros marturisite.

Ma vei auzi uneori in fosnetul frunzelor. Eu iti voi zari silueta indepartandu-se pe-o campie intinsa, intunecata, cand soarele isi va lua ramas-buna inca odata in stilu-i inconfundabil. Vei incepe sa te-apropii atunci cand vei fi departe de tot.








miercuri, septembrie 01, 2010

On the road to nowhere
























E-asa de multa vreme de cand se tot tes in mine scrierile, c-am uitat inceputul. Prea multe culorile. Prea multe vorbele. Iar tacerile...Numai tu stii sa zambesti tacerilor mele
. Esti acolo fara sa existi. Iar eu respir, desi razele mi-au apus undeva departe, dincolo de campuri pustii, intunecate.

M-a lovit fiecare oftat in noapte al clopotului vechi. Mi-ai ascultat tresarirea, nelinistea, si te-ai incruntat. Am simtit povestea inainte s-o aud. Asa cum te-am simtit inainte sa te privesc. Ti-am vazut plecarea in necunoscut. Si drumul lung.

In noaptea aia de vara, sub cerul ala tacut, a venit pentru prima data toamna. Au fost cateva frunze care-au sfidat marea de verde. Si adierea. Simtita din adancuri. Cu ochii inchisi si mainile frante pe genunchi, agatate-apoi de-o balustrada de lemn. Cu luna privind.

Tu si toamna. Legati in mine cu sapte noduri stranse cu degetele prelungi ale zanelor padurii. Am crezut ca focul verde este doar un alt vis. Dar intr-o alta noapte de vara chiar l-am zarit. O flacara ascunsa vag printre celelalte. Nimeni nu m-a crezut. Nici ochii nu m-au crezut.

Am regasit suflul primelor dimineti reci. Si vantul, cantecul dintotdeauna al toamnei. Care-mi aminteste. Ravaseste printre istorii de demult, printre file vechi. Ma face sa-mi fie dor sa-mi impletesc mainile in jurul unei cani cu ceai fierbinte.

O sa-ti marturisesc, in prag de toamna, ca ma tot gandesc la Mina ca la un personaj dintr-una din istoriile astea pierdute. Ca si tine, ea pare sa existe intr-o cu totul alta lume. Care nu prea are legatura cu ce se-ntampla aici si acum. Ca si focul, pare sa-si traiasca ultimele sclipiri. Cea din seara asta, se stinge acum...





marți, iulie 20, 2010

...


Uneori, trenul oprea in plina taiga, Elias deschidea usa vagonului, sarea in mijlocul nametilor si o ajuta sa coboare pe cea care il adusese in aceasta calatorie la capatul lumii. Se auzea scartaitul pasilor, suieratul locomotivei in departare...Apoi, linistea se decanta, o constelatie stralucea deasupra brazilor impovarati de zapada, suflul padurii adormite le patrundea sub vesminte, mana femeii in mana lui devenea unica sursa de viata in noaptea inghetata a universului.

In clipa aceea nu se gandea nici la frumusetea, nici la tineretea femeii. Nu i-a trecut prin cap niciun cuvant de multumire. A urmat o tacere, unduirea zapezii si privirea aceea, ce parea desenata in intuneric de zburatacirea neincetata a fulgilor de nea.

Avea sa inteleaga mai tarziu caracterul insolit al acelei frumuseti. Ii vor spune ceilalti, fie cu invidie, fie cu regret: un dar al cerului, prea generos pentru o tanara provinciala. Si se va simti incapabil sa explice ca, pentru el, frumoase erau si uratenia induiosatoare a incaltarilor scorojite pe care le purta ea in seara aceea, si muzica infundata a pasilor pe drumul inzapezit si mirosul de rasina al caii ferate in aerul inghetat...

Va avea toata viata impresia ca isi aduce aminte fiecare clipa petrecuta cu ea, fiecare colt de strada pe langa care treceau, fiecare acuarela a norilor de deasupra lor. Si totusi, in momentele in care moartea ii era cel mai aproape, deci in cele mai adevarate, doar secunda aceea ii va reveni in minte, cu durerea rabdatoare a iubirii sale: mirosul amar al zapezii, tacerea apusului si ochii aceia care l-au mentinut in picioare.

Cu ea...Anna ii strangea mana, incepeau sa mearga fara nicio tinta, desi nu era asa, pentru ca ea ii arata o Moscova pe care nu ar fi descoperit-o pe nicio harta. Vorbeau putin, fara nicio logica, se priveau prin perdeaua ninsorii, in tacere, ca dupa niste ani indelungati de despartire.

Ceea ce simtea el era atat de simplu incat nici nu incerca sa-i dea un nume. Ii era de ajuns sa paseasca alaturi de ea prin ninsoare, sa-i simta caldura mainii, apoi absenta acelei maini, mirosul inghetat al aerului, si sa vada, in autobuzul intarziat si aproape gol, rotocolul acela intunecat pe geamul dezghetat de suflarea Annei: se uita in rastimpuri prin el ca sa nu piarda statia de coborare, iar urma aceea usoara a respiratiei sale se acoperea repede cu cristale de chiciura. Cand coborau, avea impresia ca autobuzul acela lua in balabanelile lui o bucata foarte importanta din viata lor.

A.M - Iubirea omeneasca




luni, iunie 28, 2010

...

Pentru ca m-am cufundat in apele-ntunecate ale tacerilor
Si m-am pierdut printre tainele lor
Cuvintele s-au risipit
Pentru-a se regasi pe varful degetelor
Si pe margini de suflet.
Pentru ca focul arde mocnit
Si pietrele-mi vorbesc

In limba cea muta.
Pentru ca m-am innodat strans in cautari,
Si-nvataturile focului mi-au ars privirile.

Pentru ca nu mi-e straina nebunia visului
Imi culc tamplele pe nori
Si respir zbatere de pasari.
Pentru ca pasii-mi nu rup firele subtiri
Ce ma leaga si ma-ndeparteaza,
Pentru ca intunericul ma saruta cu stele
Iar imposibila-i frumusete
Imi curge prin venele-nverzite.

Pentru ca-ntinsele brate metalice
Au primit din loc in loc caldura talpilor goale
Tresarind intr-o singura noapte,
Intr-o singura clipa,
Intr-o mare sangerie,
Orizontul.
Pentru ca ma dor umerii
De greutatea trecutelor aripi.
Pentru ca voi pleca,
De fiecare data,
In vesnicia valurilor,
In durerea zilelor,
In oglinzile prafuite de timp.


p.s - iti multumesc, M.B.

luni, iunie 14, 2010

Niste cuvinte


De curand, cineva m-a-ntrebat care-s lucrurile care ne leaga, in afara de legatura evidenta dintre noi. Ce avem in comun, in ciuda caracterelor atat de diferite. Si-am inceput sa ma gandesc atunci de ce-mi place de tine. Pentru ca e-asa de important sa-ti placa cineva. Imi trec prin fata ochilor atatea imagini, atatea stari si-atatea povesti. Si am totusi regretul ca nu-s destule.

Imi place cum se strang copiii in jurul tau, cum se lipesc de tine si cum ii cuceresti imediat. Pentru ca vorbesti limba lor. Cum gusti din coca parfumata a cozonacului inainte de-a fi pus in cuptor. Relaxarea cu care conduci. Si linistea pe care-o inspiri de fiecare data cand vin furtuni.
Imi place la nebunie felul tau de-a povesti despre orice. Cand toata lumea din jur sta si te-asculta si rasul apare inevitabil, molipsitor.

Curajul. Nu stiu daca ti-am spus-o suficient de des, dar curajul tau in atatea si-atatea momente in care eu am fost slaba mi-a fost lectie, exemplu, prilej de admiratie. Felul in care ai mers mai departe, in care ai fost langa ceilalti si ai stiut sa fii acolo ca si cand ai fi fost cel mai bun prieten al tuturor.

Mi-as fi dorit sa-ti fi fost alaturi mai mult decat am facut-o.

Esti plina de culori. De caldura. Si de intelegere. Uneori. Alteori esti incapatanata pana-n panzele albe.

In ultima vreme am tot incercat sa-ti regasesc zambetul, dincolo de norii care s-au tot ingramadit. Mi-a placut cand mi-ai spus, de curand, ca tu n-ai facut niciodata ceva daca n-ai vrut cu adevarat. Ce mult inseamna asta..ce mult inseamna sa nu faci lucruri doar pentru ca "trebuie", sau doar asa...pentru ca vrem sa fim politicosi. Probabil ca atunci cand faci ceva ce simti intr-adevar, simte si celalalt. Si-i frumos asa.

Intr-o lume atat de iluzorie, plina de zambete false si de fiinte cu suflete de carton, reusesti sa fii tu. Pentru cei care te cunosc. Si asta-ti da farmecul acela aparte. Pe care l-am intalnit asa de rar.

Povestile pot continua. Si vor continua. N-am vrut sa fac un elogiu. Doar sa-ti daruiesc ceva. Cu o zi mai tarziu. Dar asta nu conteaza, nu? Ceea ce conteaza este c-ar fi o bucurie ca cei pe care-i iubim si care ne iubesc sa ne spuna uneori - "am vrut ca azi sa fie ziua ta".


marți, mai 18, 2010

And so it is



Draga Damien Rice,

Ne copleseau culorile in toamna-n care te-am descoperit. Mi s-au amestecat randurile cu vantul.

Varfurile degetelor mi-au fost atat de nerabdatoare, privirile-asa de cautatoare, iar sufletul...a cantat, a tipat, a zburat sus pe nori, prea sus pentru puterile mele. Acolo unde era cea mai adanca teama. Acolo de unde-am stiut ca ma voi prabusi.

N-a fost un gest sinucigas. Sunt inca vie. Prea vie ca sa nu mai simt chemarea salbatica a padurilor si-a apelor inghetate. Ochii mei povestesc ceva despre o liniste transparenta. Dincolo e-o mare nesfarsita si necunoscuta cu-ntunecate corabii calatorind spre tinuturi stranii.

Cu toate astea, timpul din care-ti scriu e cel al unei primaveri care te-arunca printre copaci infloriti, cu parfum de verde crud si de ploaie, cu promisiunea teilor plutind undeva-n apropiere. Mirosul bun de pamant. Si peste toate salcamii prin care deja si-a trecut palmele o nerverosimila toamna. Am momente-n care sunt prea usoara. Am senzatia ca-mi voi lua zborul cu-adevarat. Si altfel de momente in care cerul e prea greu iar prin vene-mi curge plumb.

Si-atunci mi-arunc pelerina-ntunecata peste umeri, imi las parul acoperit de gluga si ma pierd din nou. Printre stropi marunti, printre copaci, prin mine si prin timp. Il sfidez. Uneori ne oprim si ne privim unul pe altul incruntati. Imi cunoaste secretul. Foloseste de fiecare data teama pentru-a ma ingenunchea.


Cand a plecat, mi-a-ntins o mana. Si mi-a lipit o frunza palida pe suflet. Chiar daca-i departe si copacii-s nebuni, o parte din mine miroase-a toamna. Sunt fata fiecarui anotimp.

Si-s vie! Chiar daca o parte din mine nu pare-a fi pamanteana. Chiar daca uneori pasii nu mi se-aud iar gandurile mi-s mai asurzitoare decat vuietul unei mari furioase. Chiar daca uneori noaptea-mi cerne melancolii pe crestet.




duminică, mai 09, 2010

...








Orologiul



C. Baudelaire
Chinezii vad ora in ochii pisicilor.
Intr-o zi un misionar, plimbandu-se printr-o mahala din Nanking, baga de seama ca-si uitase ceasornicul, si intreba cat era ceasul pe-un baietas. Strengarul cerescului Imperiu statu mai intai la indoiala; pe urma, razgandindu-se, raspunse: "Ma duc sa va spun".
Putin dupa aceea, se ivi din nou, in brate cu un cogeamite motan, privindu-l, cum se zice, in albul ochilor, spuse fara sovaire: "Nu e inca amiaza de-a binelea!" Ceea ce era adevarat.
Cat despre mine, daca ma plec spre frumoasa Felina, asa de potrivit numita, care in acelasi timp e cinstea sexului sau, mandria inimii si parfumul spiritului meu, fie ca e noapte, fie ca e ziua, in plina lumina ori in searbada umbra, in adancul ochilor sai adorabili vad intotdeauna deslusit ora, intotdeauna aceeasi, o ora vasta solemna, mare ca spatiul, fara impartiri in minute si secunde - o ora neclintita, care nu e insemnata pe orologii, si in acelasi timp domoala ca un suspin, repede ca o aruncatura de ochi.
Si daca vreun nepoftit ar veni sa ma tulbure cand privirea mi se odihneste pe acest delicios cadran, daca vreun Geniu necinstit si neingaduitor, un Demon al contratimpului, ar veni sa-mi spuna: "Ce privesti acolo cu atata grija? Ce cauti in ochii acestei fiinte? Vezi cumva ora, muritor risipitor si lenes?", i-as raspunde fara sovaire: "Da, vad ora; e Vesnicia!"

joi, mai 06, 2010

...

In ceata de nisip iubita-i toata numai vis
Fruntea-i saruta genunchii arsi
Si timpul toarce stele.
Iubita-i vraja legata cu fir de luna
Pasii-i sunt grei de noapte,
Iar zambetul e mut si-adormitor.
Pe-ncheieturi bratari de vant tesute,

Pe degete povesti nescrise,
Iubita-aluneca dansand prin intuneric.

marți, mai 04, 2010

...



A fost o dimineata a privirilor,
A tacerilor
In care-am cazut
Sufletul s-a ridicat atunci pe varfuri,
Palmele tale nu mi-au ridicat fruntea
Iar in departare,
Muntii-au zambit ingaduitori.
Zorii-au alunecat de pe creste
Si mi-au pus mantia grea pe umeri.
A fost dimineata-n care
Am dat o noua culoare viselor tale
Ai dat viata cuvintelor mele
Te-ai preschimbat in naluca mea
Si-am fost pentru-o clipa a ta neimbratisata.
Esti povestea mea neintamplata.
Te scriu si te rescriu din franturi
In zile-n care esti puf de ceata
Sau ploaie deasa printre felinare.
Si-n orele pustii, in orele tarzii
Deschid ochii, iti aud rasuflarea,
Iti simt incruntarea
Si gandurile-ti risipite-n mine.






joi, aprilie 29, 2010

...

Cuvintele mi-au strapuns degetele
Au tasnit in noapte
Si-au intrupat silueta pierduta
Din praful inserarii.
Orasul...doar un pretext
Al nostalgiei pentru strazi pustii
Al dorului de-ntunecate felinare.
Sunt o-ntrebare
Cu mai multe raspunsuri
Si cu niciunul.
Griul e o scuza
Pentru vise
Si pentru culori.
Pedeapsa-i gandul
Oglindindu-se in mine
Doar amintirea-i adormita
Dincolo de fereastra inalta
Dincolo de ziduri imbatranite
Dincolo de tine.
Cu bratele-adunate
Din apele verzi ale somnului
De demult si dintotdeauna
Imi vei culege
Neintelesele soapte.

marți, aprilie 20, 2010

joi, aprilie 08, 2010

Never Grow Old


Intr-una dintre diminetile astea mi-am indreptat privirea spre cer. Sus de tot, pe crucea din turla unei biserici, se-asezase un pescarus. Strigatul lui mi-a spus ca nu era vorba de alta pasare. Si cum isi flutura aripile albe acolo sus, in bataia soarelui, gandul mi-a fugit la Oscar.

In ultimele zile ma tot gandesc la el. Cum altfel? Cum ai putea sa nu-l iubesti pe Oscar? Mi-am dorit sa pot scrie despre el. Mi se pare aproape imposibil. Pentru ca sunt lucruri pe care trebuie doar sa le simti. Atat.
Si-apoi, “scrisul nu-i decat zambareala, ploconeala, impopotoneala etc. Minciuna frumoasa. Ceva pentru oameni mari, adica”.

E o poveste care nu prea incape-n cuvinte. Dincolo de cuvinte e doar trairea. Aia unica, puternica, singura care-i poate tine piept timpului si care-l poate opri rar, foarte rar, din goana lui nebuna. Si asta s-a-ntamplat acolo. Un amestec perfect de zambete si lacrimi, de bucurie si tristete coplesitoare. O clipa verde. Chiar daca Tanti Roz este o doamna atat de roz. Si chiar daca Peggy Blue este o Alba-ca-Zapada atat de albastra.

Dar oare tu, Oscar, ce culoare ai?

Nu-ti stiam povestea. I-am vazut titlul intr-o zi pe afisul de la teatru. Oana Pellea si Marius Manole. Si n-am mai avut nevoie de alte amanunte. M-am dus convinsa fiind c-o sa-mi placa pan’ la cer si-o palma mai sus. Si a fost mai mult decat atat. Am fost pe punctul de-a rade si de-a plange in acelasi timp. De data asta n-au mai fost doar personaje dintr-un spectacol de teatru. Au trecut dincolo. A fost real pentru c-a fost atat de uman.

Draga Oscar,

Eu sunt Mina, port in mine si cu mine verdele si de multe ori am tendinta sa-mi scriu numele fara majuscula. Atat m-am bucurat sa te cunosc ca mi-am pierdut toate cuvintele pe drum. Aveam de gand sa-ti astern o scrisoare lunga. Dar uite, nu pot sa fac altceva decat sa-ti multumesc.
Acum stiu ca ai o aripa roz si una albastra. Si ca te vor purta intr-un zbor lin si nesfarsit.
N-o sa-mi iau ramas-bun. Vreau sa te pastrez cat de aproape pot. Sa-mi amintesc.
C-am primit un dar. Chiar daca uneori nu stiu ce sa fac cu el. Chiar daca alteori uit. Si uit mai ales atunci cand sunt prea incrancenata, prea pierduta printre neguri, prea dramatica...


Voi pune langa verde povestea ta. Si le voi purta cu mine.






luni, februarie 08, 2010

Jumatate


"Long ago, in the Underground Realm…where there are no lies or pain, there lived a Princess who dreamt of the human world.
She dreamt of blue skies, the soft breeze and sunshine…
One day, eluding her keepers, the Princess escaped.
Once outside, the brightness blinded her and erased her memory…
She forgot who she was and where she came from. Her body suffered cold, sickness and pain. Eventually, she died.
Her father, the King, always knew that the Princess would return, perhaps in another body, in another place, at another time.
And he would wait for her, until he drew his last breath, until the world stopped turning…"


Te privesc uneori de pe marginea ferestrei si zambesc. Uneori amuzat. Alteori amar. Sau cu ingaduinta omului care le-a cam vazut pe toate. Cu toate astea ma regasesc surprins. Nu-mi dau seama cum reusesti s-aduni iar si iar aschiile, franturile desprinse. De fiecare data cand iti vad colturile gurii ridicandu-se inca odata. De fiecare data cand iti vad privirea aia pierduta si seaca sunt convins c-ai inteles. Desigur ca ma traverseaza asa...o unda de regret. Poate ca nu meritai. Dar tu stii mai bine decat oricine cum se-ntampla. Nu e vorba despre cat de buni sau de rai suntem. Valurile marii. Vin mereu, se retrag mereu. Musca. Inevitabil.

Tarmurile sunt aproape inepuizabile. Pe cand tu, mina..? Jumatate de nume, jumatate de suflet...ba chiar mai putin de jumatate. Esti ca un subiect de studiu...stii. N-o sa te superi ca spun asta. Si tu ai facut-o de-atatea ori. Si poate inca mai ai obiceiul sa privesti asa.
E un paradox. Iti cunosc atat de bine slabiciunea si cu toate astea e o parte in tine al naibii de puternica. E partea care iti deseneaza buzele intr-un zambet. Care-ti face ochii sa straluceasca. Care te face sa iubesti asa cum o faci. Sa speri. Sa daruiesti.

Ma-ntreb care-ti sunt limitele. Aproape ca nu-mi doresc sa aflu. Pentru tine. De fiecare data ai primit fiecare val ca pe-o lovitura de gratie
Ai un obicei atat de prost. Dramatizezi. Poate ca-ti place prea mult teatrul. Ca multi altii, poate ai tendinta sa te tot refugiezi. Numai tu ai visat cu ochii deschisi in fata picturii aleia cu Ofelia plutind fara suflare in apele verzi ale raului... Numai tu esti in stare sa lupti chiar si-atunci cand esti constienta ca-i o cauza pierduta. De fapt, iti plac cauzele pierdute. Pana-n ultima clipa. Si dincolo de ea.

As putea, desigur, sa-ti tot vorbesc despre lucruri pe care le stii deja. Le stii demult. Si tot nu-ntelegi. Sau nu vrei sa-ntelegi.

Jumatate de nume, trebuie sa faci ceva cu complicatul tau suflet. Da, iti place sa crezi ca parti din el ti-s inghetate. Stim amandoi ca-i o minciuna. Ca atata vreme cat vei respira, nu vei inceta sa fii ceea ce esti. Da, stiu si ca ti-ai fi dorit sa fii o altfel de poveste. Si chiar in clipa-n care vorbim, tu iar colinzi, iar te desprinzi, iar esti departe. Imi vine sa-ti scutur odata pentru totdeauna farama de nebunie, si visele verzi, si lacrimi..si tot. Si sa te fac sa nu te mai simti stinghera in lumea gri, printre oamenii gri si mici. Astia sunt. Punct.

Si virgula?

Nu, regret sa trebuie sa te dezamagesc din nou. Nu exista virgula. Exista doar aici si acum.


Nici nu stiu cand imi atrage atentia chipul tau. Atunci cand iti zaresc cate-o lacrima alergand spre barbie, sau cand ti-s ochii goi si muti. Ma-ntreb daca te voi pierde definitiv, intr-o zi, in multime, daca te vei dizolva. Si daca esti reala. Poate de-asta prefer sa te privesc doar, dincolo de ferestre. Asa, nu voi stii niciodata.