marți, septembrie 07, 2010

Ratacire printre verde-albastru



N-as putea trada verdele. Nu vreau sa-i rapesc focul din adancuri. De-asta nu i-as spune despre indoiala firava pe care-o traiesc de fiecare data cand cerul saruta crestele-acoperite cu padure deasa-deasa. Sau cand norii-mbratiseaza molcom, cu atingeri delicate, copacii.

In momentele astea privirea devine usor confuza. Ametesti. Si nu mai stii care-i granita. Sau daca exista una. Altfel de ceruri te duc departe. Pentru ca-s singurele adevarate. Senzatia e mereu aceeasi - iti vine sa-nchizi ochii si sa simti vantul pe fata.

Eu voi ramane verde. Precum clipele traite, povestite, planse, zambite, strigate, ascunse si-n cele din urma dureros marturisite.

Ma vei auzi uneori in fosnetul frunzelor. Eu iti voi zari silueta indepartandu-se pe-o campie intinsa, intunecata, cand soarele isi va lua ramas-buna inca odata in stilu-i inconfundabil. Vei incepe sa te-apropii atunci cand vei fi departe de tot.








3 comentarii:

Deona spunea...

Respir prin fotografiile tale! :)

mina spunea...

Ei..draga Deona, dac-am putea sa luam aerul de-acolo, sa-l punem in sticlute de parfum si sa-l pulverizam cand si cand..caci doar acolo am respirat cu-adevarat.

E bine sa te regasesc:)

Tare rau imi pare ca nu eram in Bucuresti cand ai trecut pe-aici in vara sa-ti pot arata cateva locuri..mai putin gri:)dar sper sa revii candva..

Deona spunea...

Voi reveni, nu stiu exact cand...
Pupici si o noapte cat mai linistita!