sâmbătă, noiembrie 22, 2008

Anotimpul povestilor pierdute


O poveste fara de sfarsit e un vis vechi de cand lumea. Doar un vis. Pentru ca toate povestile au un sfarsit. Se transforma toate-n urme ale timpului - amintirile. Uneori pastrate, alteori aruncate-n adancuri atunci cand starnesc furtuni, uneori aruncate brusc in prezent, punandu-ne-n fata oglinzilor prafuite...


Desigur ca zanele, piticii, spirite ale padurii si nobili cavaleri, toti se regasesc doar in povesti. Iar povestile-s plasmuiri ale imaginatiei, asa-i? Sunt vise pe care-am vrea sa le vedem transpuse-n realitate. Himere. Se-ntampla rar, doar cand faldurile-ntunecate ale noptii se-astern, ca un astfel de personaj sa se-ntrupeze.

Asa cum s-a-ntamplat si cu el, cu acel ultim, nobil, cavaler. Aparut de nicaieri. Cu lumina si intuneric in priviri si-n suflet. Cu gesturi sovaitoare, nesigure, cu glas intretaiat si cu multe zambete vazute si poate cateva intristari ascunse.

Desigur ca existenta lui a fost cea a unui fluture... poate chiar mai putin. Intr-adevar a murit, si nici macar gandul unor alte posibile vieti nu-l va mai trezi. A aparut in noapte, pret de cateva clipe verzi, orbitoare si ireale. Si s-a facut nevazut prin perdeaua de stropi marunti si reci ca si cum...ca si cum...daca n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

A murit in primele clipe ale unei dimineti de toamna. Si privirile plecate, si disparitia brusca...si clipa apasatoare...a unui inceput-sfarsit au fost pentru ca aceea a fost prima si ultima data cand cineva din taramul verde indraznea sa paseasca pentru o noapte pe pamantul cel rece, in viata cea reala, printre oamenii asa-zis mari...

Existenta lui era, intr-adevar imposibila. Pentru ca-n poveste, cavalerului cel nobil nu-i era teama. Nu distrugea lucrurile frumoase ce-i apareau in cale. Era un pasator. Si mai presus de asta, stia ca "imi pare rau" sunt doar simple cuvinte si-atat. Asa cum si el, in viata reala nu-i altceva decat un simplu om. Si numai condeiul plin de culori al zanei mici a toamnei l-a pictat astfel incat putea sa-l aseze intre filele unei carti cu povesti de demult.
In zori aripile s-au izbit de pamant si s-au frant. Bratele au ramas mute iar cuvintele in spatele buzelor pecetluite. Stralucirea stelelor disparute.

Da, asa-s clipele verzi-verzi. Poate de-un verde atat de intens ca uneori te face sa-ti pleci privirea. Poate tocmai pentru ca-s atat de intense sunt si unice. Si poate n-ai prilejul sa le zaresti decat o singura data. Si poate si gandul unor vieti viitoare nu-i altceva decat un vis, o speranta.
Izvorata tot din teama. Din teama ca nu exista poveste fara de sfarsit. Si ca "niciodata" chiar ar putea exista...



2 comentarii:

Octavian-Andrei Brezean spunea...

Abia ajunseram acasa, cu suflete cremuite de zambetele noastre, cele ce redevin verzi si lasa spre curgere toata murdaria baii de multime ce n-a reusit sa o determine sa dispara si la sfarsit sa o inlocuim cu reflexiile fugare din ale strazilor ferestre din fata privirilor sincere.
Pacat de verde.

mina spunea...

Am citit si recitit comentariul..si pur si simplu, de data asta nu gasesc o replica potrivita. Deh, se mai intampla. E-o lume plina de "pacat de.." Cred ca nu-i pacat de verde decat atunci cand il intalnesti..si nu stii sa-l privesti..sau nu-l poti privi. Verdele meu va fi intotdeauna acolo. Vine din vise. Si din mine.