luni, mai 11, 2009

Acasa, in povestea trecutului


Imi amintesc si-acum mirosul de lemn vechi imediat cum intram in hol. Cateva trepte de piatra. Oglinzile prafuite in fata carora zaboveam de fiecare data. Si inca cateva trepte, de lemn. Felul in care scartaiau cand urcam la etaj. Era o curiozitate. Ca si cand sus s-ar fi aflat cine stie ce comoara. Sau poate teribilul secret al unui Barba-Albastra. Ca si cum n-as fi stiut ca la etaj locuiau inca doua familii. Era ideea de liniste si zgomotul treptelor, felul in care trepida lemnul vechi. Si cum ma opream de fiecare data la jumatatea drumului, tematoare. Incaperile inalte care-ar fi putut foarte bine sa fie sali de bal candva demult.

Castanii din curte...imensa umbrela de visare. Si ele toate, amintirile, stranse in ani si-n noi. Cu zambete si lacrimi, cu o viata noua sau cu altele ce s-au sfarsit. Cu multe nopti petrecute printre filele cartilor sau printre brate demult uitate. Cu povesti spuse o singura data si ferecate. Cu saruturi rasarite de niciunde. Cu glasuri auzite de-afara si cuvinte schimbate din cadrul ferestrei. Cu atatea si-atatea nopti...

Cheile uitate intr-o zi si geamul ala ingust, singurul prin care m-am putut strecura inauntru..si seara in care ne-am asezat pe-aceleasi trepte si-am baut bere. Eu, care n-am fost niciodata o mare amatoare, tu, care pe vremea aia n-aveai nici pe departe varsta pentru a degusta asa ceva.

Bradul ala atat de instabil, impodobit in pripa, fredonand din toate puterile, pentru a sfida probabil scarlatina care a incercat sa ne strice in anul acela Craciunul. N-a reusit.

Brutus cel in alb, negru si bej care alerga prin biblioteca si pe care atat l-am plans cand am intrat si nu l-am mai auzit facandu-si simtita prezenta. Si cat ne-am mai intristat. Poate n-am avut suficienta grija de el, poate intr-adevar era bolnav...

Bucataria aia minuscula cu dulapuri suspendate la care niciodata n-ajungeam. Praful pe care-l stergeam si nu treceau nici doua ore si se-aseza din nou enervandu-ma teribil. Si iar incaperile inalte in care de multe ori aveam senzatia ca ma pierd.

Nu, n-am uitat prima noastra intalnire. Erai in ultima camera. M-am apropiat in varful picioarelor. Dormeai. A fost intr-o alta viata? Au fost alte personaje?
Sau poate doar timpul...da, vesnicul, irepetabilul si imposibilul protagonist.

Atat am iubit casa aia veche. Plina de povesti din copilarie si adolescenta. Cu o istorie a ei. Mi-e dor de fluieratul pe care-l auzeam atat de des la ferestre. La aproape orice ora. Si, la fel cum ti se-ntampla probabil si tie, de fiecare data cand am trecut pe langa ea, mi s-a strans inima privindu-i parasirea, ferestrele acoperite de-un gri inchis, mohorat...

Doar castanii au ramas. Amintirile. Si noi. Micii mari oameni de azi.

10 comentarii:

danushka spunea...

"there is nothing simple when i'm not around you... but i miss you when you're gone..." pe acordurile celor de la cranberries citit-am... m-am gandit la clipe de cand micii mari oameni erau pitici... un prieten drag... sau poate bunicul cand zambea ori bunica framantand si cuptiorul vechi si soba in care lemne susotesc... bratele ocrotitoare si mangaietoare ale tatalui... amintirile unui copil ce frante aripele nu le are inca si se minuneaza in fata oglinzilor de mica faptura din fata sa.

mina spunea...

Si uite cine si-a luat inima-n dinti si-a lasat cateva randuri pe marginea uneia din scrierile verzi:) n-o sa-ti spun "bine-ai venit" pentru ca stiu ca esti aici mereu, chiar de-i o prezenta tacuta. Ma bucur insa ca de data asta ai dat la o parte tacerea. Si asta inseamna mult pentru mine. Stii tu bine de ce:)
Si cata nostalgie in vorbele tale..tare dor imi e de lemnele alea susotind in foc..si de cate altele..de o alta lume, cu alti oameni poate..

franciska spunea...

nu stiu daca sa zambesc sau sa-ti spun ca am varsat lacrimi. pentru ca si eu simt ce simti tu, pentru ca si mie mi se strange inima cand vad ca nu mai e nimic din ce-a fost odata acolo ca poarta e inchisa si nu mai am cheia... eram prea mica sa te fi simtit atunci dar am simtit de-a lungul anilor cum ai fost tot timpul prezenta.

mina spunea...

O alta prezenta tacuta isi facu aparitia:) inutil sa mai spun ce emotie si lacrimi spontane au cauzat si randurile tale...ce-as mai putea sa spun. C-un ochi rand si cu unul plang. Is atatea amintiri si povesti faine..multumesc pentru ce-ai spus azi. Cred ca stii cel mai bine ce-nseamna pentru mine:)

Dan spunea...

ca de obicei, un deliciu... să mă las dus de condeiul tău...

mina spunea...

O dimineatza buna si multumesc pentru cuvintele faine, Dan, pe care le lasi, tot ca de obicei:) si ca de fiecare data ma bucura cand cele asternute aici aduc un zambet, sau pur si simplu cititorul lasa-n urma trecerii un semn.

Boby spunea...

Sa ma inscriu si eu in rindul prezentelor tacute care rup tacerea...
Frumoasa povestea ta despre casa veche, despre castani si amintiri.
Si bine ca noi, micii mari oameni de azi, mai tinem minte povestile copilariei, pentru ca suntem probabil ultimii care am avut o copilarie adevarata, in aer liber, cu prieteni multi, si nu cu hi5, nintendo sau playstation...

mina spunea...

Dar tu nu prea esti o prezenta tacuta, Bob, ba dimpotriva, ai aproape mereu un gand de asezat aici:) departe-i copilaria, doar parfum de amintire-a mai ramas..pretios insa. Si cand te gandesti ca-n copilarie eram la doi pasi de gradina ta la un moment dat si n-am stiut:))
Multumesc pentru vorbe. Si pentru ceilalti castani amestecati cu nebunie de buchete roz aninate de trunchiuri..noapte buna

Octavian-Andrei Brezean spunea...

alta prezenta tacuta va saluta tanara si verde mina :)

frumos scris! :)

mina spunea...

Cred ca tre' sa facem un club al prezentelor tacute:) Tanarul domn papuashu' pintenashu' in persoana..ce onoare, ce incantare:)after a long time..nu pot decat sa repet ca ma bucur ca ti-o placut si tie.
Si sper sa fie muza darnica si sa-mi mai faca astfel de "daruri". Si mie..si voua:)