vineri, iulie 17, 2009

Taramul Verde exista


Doar norii calatori, stancile,
apa, vantul..si toate astea inundate de-o mare de verde. Ce-ar mai fi de spus in fata frumusetii in stare pura...zambesti si-ai vrea sa iei totul cu tine...fiecare imagine, fiecare gura din aerul de-acolo, fiecare adiere...si nu poti decat sa fii recunoscator. Nu e-o bucurie tainica, ci una care-ti invadeaza toate ungherele fiintei.





Departe de lume, am ajuns la intalnirea cu norii. Si cu ploaia nebuna. Ce-si are locul ei atat de special in suflet. Ploaia care accentueaza verdele. Drumul serpuit, intortocheat, strange muntele intr-o imbratisare fara de sfarsit. Mi-a amintit..pentru a cata oara..m-a trezit..m-a facut sa zbor iar pentru cateva clipe. Cu care aripi? Aici, jos e tare greu. Dar in tinutul verde totul e posibil, aici totul se-ntampla altfel.




Odata ajuns capeti puteri nebanuite si nestiute. Singuratatea locurilor. Foarte rar ai sa intalnesti oameni. Si cand iti apar in cale, chiar de-s necunoscuti, iti zambesc, te saluta si se vorbeste despre cat de aspra e vremea sus. Zambet. Ar fi atat de usor..Mi-as dori sa-si pastreze salbaticia. Ca vantul nebun, puterea nemarginita a ploilor si-a zapezilor sa-i tina departe pe cei din celalalt tinut, intunecatul tinut al lui "trebuie", de muntii neintinati inca.






4 comentarii:

andrei spunea...

:)

Octavian-Andrei Brezean spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Octavian-Andrei Brezean spunea...

ex cel lent!

cel mai inalt drum din tara, congratz!
foarte frumos descris also :)

mina spunea...

Am inteles, ai devenit o prezenta tacuta care lasa in trecere cate-un zambet, Andrei:)

Multumesc, Papuashule. Da, cel mai inalt si cel mai vechi drum national din Europa, se spune...construit de romani long, long time ago, pavat cu piatra cubica de Carol al II-lea si reconstruit de nemtzi in timpul razboiului...dar dincolo de toate aspectele istorice..un drum care-ti taie respiratia...pentru frumusetea lui salbatica...
Nu stiu daca a fost bine ca am scris despre asta..pentru ca uneori cuvintele-s pur si simplu prea putine si prea stramte, cred, pentru a cuprinde...ceea ce privirile si sufletul au luat cu ele...