luni, noiembrie 23, 2009

O clipa. Un apus. O soapta.























E cu-adevarat un tinut desprins dintr-o poveste. Una adevarata. La fel ca Bucovina. Dar altfel. Atat de frumos impletite toate ca-i musai sa vezi. Si sa iei cu tine totul. Sa sorbi cu nesat aerul. Sa privesti fara sa te saturi. Sa fii pe drum si sa simti nevoia sa te opresti mereu si sa stai sa cuprinzi zarea-ntreaga intr-o imposibila tentativa de-a lua cu tine-o particica, inca una, si-nca una...

Si cat de simplu era sa te bucuri acolo. Si cum totul respira un soi de..curatenie. Dusa-i toata-acea liniste. Dar imi amintesc.

Imi amintesc un moment, inainte de caderea serii, la Barsana. Scurta plimbare. Pe drum a-nceput sa ploua. Stropi marunti, desi si calzi. Si-am tot mers cu ploaia pe fata. Am urcat sus la biserica din deal. Acolo, cateva batrane uitate de timp. Nu doar din pricina varstei. Era..graiul venit de undeva de demult. Erau straiele. Asteptau preotul sa-nceapa slujba. M-am asezat intr-un colt si le-am ascultat c-un zambet mic-mic in coltul gurii. Aveau trupuri mici, chircite, devastate. Da, de El, Maria Sa, Timpul.

Care pentru mine s-a oprit in loc in seara aia. Cand privirile s-au ratacit de nebune si s-au desfatat cu dealuri, paduri, cu zarea, de-acolo, de sus, din biserica satului. N-as mai fi plecat. Da, a fost una din clipele verzi. Pentru ca, de fapt, verdele nu-i in primul rand o culoare. E o stare.

Acolo am vazut un apus...unic. Inchid ochii si-l revad. Cum o fasie, una singura, de soare, a poposit pentru cateva clipe pe-o culme. Si-a ramas acolo, aurie, ca-n miez de zi, aproape ca-i puteai simti caldura de departe. A mangaiat usor, s-a tot retras pana-a disparut cu totul..

Intre timp, ploaia se oprise.

6 comentarii:

danushka spunea...

e-adevarat ca acolo, departe, timpul si culorile si cerul sunt... altfel... acolo... sunt. si-i adevarat si ca acolo, departe, e bucurie mare in suflet... cel mai mult imi place ca timpul... se opreste.

mina spunea...

Cerul ar fi trebuit sa fie la fel, sa fie unul singur..ar fi trebuit sa nu strabati atata drum doar ca sa gasesti, sa regasesti toate culorile..si aerul..si tot.
Dar si bucuria..tocmai de-aia e speciala, ca-i rara..altfel, poate-ar deveni monotona.
Am oprit deja timpul de cateva ori. Nimic nu se compara cu asta.
Domnita, o plecaciune aleasa:)

Deona spunea...

Frumos spus... verdele e o stare! Asa percep si eu albastrul... ca o stare si nu ca o culoare.
Te pup dulce si toate cele bune de pe meleaguri sucevene! :)

mina spunea...

Belle Deona, ca de obicei, ma bucura mult trecerea ta:) cineva nascut pe taramul magic al Bucovinei mi-a povestit odata acelasi lucru, tot despre albastru. Spunea ca-mi poate intelege "obsesia" pentru verde, avand in vedere ca avea una similara in legatura cu albastru.
De-atunci asa a ramas.."acasa la tine, acolo la verde-verde si albastru-albastru".
Te pup si eu, un gand din orasul gri:)

Dan Gheorghe spunea...

niste fotografii care ma fac sa-mi doresc sa fiu acolo, in mijlocul acelui peisaj aproape nepamantean, in frumusetea lui. te intrebi cum de lumea asta e atat de frumoasa, dar multi dintre noi n-o vad...

mina spunea...

Intr-adevar, exista tinuturi de poveste, asa de frumoase ca de multe ori, daca privesti doar imaginile, par ireale. Chiar si cand te afli acolo, zarile-s nesfarsite incat..tot senzatia de ireal se-ntampla s-o traiesti..
Din fericire, inca mai sunt printre noi cativa, poate nu chiar asa multi, care stiu sa priveasca, s-asculte, sa simta...
Important este ca exista inca.