marți, iulie 19, 2011

Viaţa lui Kostas Venetis


Nu scriu aproape niciodată despre cărţi. Motivul ar putea fi un soi de egoism bizar. Am senzaţia că unele îmi aparţin. Uneori mă pierd printre file. De-aici, pesemne, sentimentul ăsta al apartenenţei. Un alt motiv ar fi că se scrie mult pe tema asta. Şi că se polemizează şi mai mult. Nu-mi dau seama dacă există “prea mult” atunci când e vorba de cărţi. Ştiu doar că această carte m-a făcut să las la o parte tăcerea. De data asta.


A fost puternică. M-a făcut să am tot felul de trăiri amestecate. M-a fascinat, m-a revoltat, m-a făcut să am un coşmar destul de verosimil. M-a făcut să vreau s-o termin într-o noapte şi totuşi am preferat doze mai mici, care să amâne sfârşitul. Şi să vreau o continuare. N-am reuşit să-mi explic cum se pot îmbina atât de strâns repulsia şi fascinaţia. Şi întrebarea – până unde?


Mi-am pus aceeaşi întrebare când am avut în sfârşit în faţă Întunecata Liturghie a lui Huysmans. Care, de asemenea, m-a dus departe, m-a făcut să ma scufund, mi-a plăcut şi m-a făcut să simt oroare. Credeam atunci că nu se poate mai mult. Că nu se poate mai departe. Că până la urmă există limite. M-am înşelat. Întotdeauna se poate şi mai departe. Până la extincţie. Până dincolo de porţile Iadului.


Am aflat asta când l-am întâlnit pe Kostas Venetis. Mi s-a întărit convingerea pe care am avut-o mereu – că este adevărată acea carte care te face să simţi ceva palpabil, real. Să râzi, să ţi se facă scârbă, să visezi, să te întrebi. Sau să-ţi spui, din când în când, în timpul lecturii “Doamne, cum poate să scrie omul ăsta! “


Iar limba vorbită…nu pot să spun decât că am făcut ochii mari aflând cuvinte de existenţa cărora habar nu aveam, că există o anumită sonoritate, că e un amalgam absolut savuros din care emană un parfum de cafea fierbinte şi tare care te face să-nchizi ochii şi să zâmbeşti, în cele din urmă.


Atât. Să zâmbeşti.


Domnule Soviany, mulţumesc


O cititoare



4 comentarii:

octaviansoviany spunea...

si eu va multumesc pentru aceasta destainuire simpla, frusta.

mina spunea...

Plăcerea a fost de partea mea.
A fost o experienţă deosebită.
Mi-a plăcut mult şi Dilecta dumneavoastră.

eva spunea...

,,Am senzaţia că unele îmi aparţin.''...îmi place francheţea ta. Aşa şi trebuie să fie: să-ţi aparţină. Există tot atâtea cărţi câte lecturi, nu-i aşa? Şi nu sunt două lecturi la fel, dl. Soviany cred că mă aprobă...:)

mina spunea...

Într-adevăr, nu cred că există două lecturi identice.
Până la urmă lectura este în primul rând o experienţă personală.
Că alegem s-o împărtăşim cu ceilalţi, asta-i o altă poveste.
Mulţumesc:)