miercuri, ianuarie 12, 2011

Taina lui Apollo

Pe fundul cutiei de lemn e intuneric si cald. Jumatate din chipul lui Apollo se innegureaza. Usor melancolic, se gandeste la cealalta jumatate, aflata sub cer, batuta de vanturi, undeva pe acoperisul unei cladiri vechi.

Stia, desigur, ca prea putini au aflat de existenta lui. Stia ca si mai putini isi ridica privirile grabite de pe varful pantofilor catre acoperisul unde-si avea salas.

Ii era dor de gatul prelung si alb purtand semnul sarutului sau innegrit. Asta se-ntampla mai ales vara.


Acum, locul ii fusese luat de un fular moale. Colorat. Acum nu-i mai simtea rasuflarea. Si nici gandurile nu i le mai putea auzi. Ii simtea doar degetele, de fiecare data cand ridica capacul cutiei. O vedea mai rar.

Isi amintea ziua-n care il trimisese in calatorie in vasta campie a unei altfel de palme. Atunci cand a zarit in adancitura gatului ei un cerc rece, inghetat, insemnat cu desene labirintice. Chipul necunoscutului l-a cercetat cu priviri patrunzatoare, i-a zambit discret si l-a asezat in buzunar. Se simtise stingher, il cuprinsese teama ca va fi pierdut.

“Nu te nelinisti, Apollo, o sa am grija de tine”, i-a soptit necunoscutul, cu o alta farama de zambet.


“Dar ea?”, il intreba ochiul mut al lui Apollo.

Atunci il asezase din nou in palma, isi apropiase vorbele de singura lui ureche si incepuse sa-i povesteasca. Si i-a tot spus, pret de cateva nopti. Istorii de demult, crampeie de vraja si versuri cantate. Au facut lungi plimbari prin toamna. In linistea odaii cu ferestre-acoperite ii dezvaluise taine si-i aratase taceri neasemuite. Aproape ca se obisnuise cu noptile vii si cu noua adancime rece din preajma. Aceea a ochilor necunoscutului.

De fapt, nu-l mai considera un necunoscut. Era o parte din ea. Il vazuse strecurandu-i-se prin piele, prin firele lungi-albastrui ce-i traversau bratele, prin colturile-ntredeschise ale gurii cand dormea, printre pleoapele plecate-n vis, urcand pe gleznele singuratice, alunecandu-i pe genunchi, dormindu-si somnul greu, in cele din urma, la umbra privirilor ei, cu fruntea adapostita sub degetele-ngalbenite de samburii unei rodii.

Se linistise.

Intoarcerea a fost surprinzatoare pentru amandoi. Pielea ei mirosea altfel. Ii simtea cresterea pletelor in varfurile care-l mangaiau cand si cand. I-a atins jumatatea de chip ganditoare si l-a intrebat fara cuvinte. Prizonier in cercul sau argintat, Apollo a privit-o neputincios si a ferecat taina ascultata de singura lui ureche.

In orasul acoperit cu fire de ceata, pe acoperisul unei cladiri vechi, jumatatea lui cea libera sta de vorba cu vantul si cu tacuta luna asteptand dezmierdarea soarelui pierdut prin timp.

Un comentariu:

irina spunea...

Şi tu ştii că...am văzut articolul de ăsta mai de mult şi l-am citit şi...nici nu mi-am dat seama că nu era de fapt o poezie...