Camera cu scrieri

N-am aflat inca secretul incaperii cu usi rotunjite la colturi. Asta este, de fapt, unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult. Faptul ca nu l-am descifrat. Inseamna ca are farmec. Inseamna ca atmosfera are o poveste. Sau mai multe. O multime de urme adunate pe podeaua de lemn. Pe manerele scaunelor, care-si tot schimba culoarea. Pe acei pereti, pe suprafata carora s-au perindat de fiecare data alti si alti ochi.

Ea intregeste, intr-un fel, locul. Seara trecuta o priveam zambind si-am fost tentata sa-i spun ce mult imi placuse contrastul dintre noaptea inghetata de-afara si cerceii cu cirese din urechile ei. Si calmul albastru al privirilor. Felul in care o auzeam uneori incercand sa domoleasca copiii galagiosi si nerabdatori. Si tonul serios, extrem de convingator, cu care imi spusese: “In noaptea asta o sa vina primavara”.
Mai stii? Poate a si venit, dar se lasa inca asteptata pe sub zapada. A avut drum lung de strabatut, pe sub pamant. Cred ca inca-si tine capul acoperit. Dar o simt. Este acolo. Si aproape ca intotdeauna, va avea o aparitie brusca, exploziva, dezlantuita.

In vara tarzie de septembrie am privit pentru prima data, cu aceeasi incantare, usile rotunjite. Eram Alice, gata sa pasesc dincolo de ele, acolo unde se intindeau, pesemne, tinuturi necunoscute, la care ma tot gandisem si unde nu stiam daca aveam s-ajung vreodata. Inca nu stiu. Si inca ma poticnesc, aproape la fiecare pas. Ma-mpiedic in aripi. Ma pierd printre idei care ma cutreiera de la un capat la celalalt, intr-o miscare continua, lipsita de armonie, pe care-ncerc s-o transform intr-un dans.

Pe aceeasi fereastra privesc acoperisul acoperit de zapada al casei de-alaturi. Ii urmaresc conturul. Ii vad pleoapele sub care se-ntind gene uriase, ascutite, inchise in cristale ondulate, lungi, care ma duc cu gandul la clapele deformate, monocolore, ale unui pian straniu. Si-n timp ce le-admir, picioarele-mi devin si mai nesigure sub stratul tare, inghetat. Pe masura ce trec orele si noaptea inainteaza, tacerea strazilor e mai adanca, mai aspra. Trecatorii, din ce in ce mai rari si mai grabiti, prelungesc senzatia de pustiu si de somn.

Inauntru, o alta tacere este accentuata de pasii apasati ai ceasului. Si de cateva voci care citesc, din cand in cand. Una singura mi-e cunoscuta. Una care ma poarta “in fiecare zi, putin mai departe”. Spre mine, cea nedezvaluita. Cea care-si ascunde obrazul sub cateva suvite. Sau se-acopera cu straturi groase de teama si-ndoiala.

Gandurile-si iau zborul tot de pe genunchi. Se-ndeamna unul pe altul, apoi se inalta usor in varful picioarelor si se-arunca-n spatiul strajuit de zidurile albe. Se rotesc in zbor, patrund prin urechi si cateva dintre ele aluneca pe valurile sufletului pastel. Uneori e greu sa le prind din urma, sa le stapanesc, sa le-adun laolalta. S-au obisnuit sa fie libere. Desi le-nteleg libertatea, nu ma pot abtine sa nu le fac uneori prizoniere intre pagini. Este, poate, cea mai frumoasa forma de captivitate.

Fularul e impregnat de iarna. Cand il desprind, mirosul ei se-nclesteaza pentru cateva clipe cu caldura, apoi se risipeste prin incapere. Cuvintele incep sa se risipeasca pe hartie. Uneori degetele alearga. Sau se odihnesc. Sau devin nostalgice zarind, pe unul dintre ele, urma lasata de creionul scrierilor copilariei. Este o urma calauzitoare, care n-a ramas doar pe deget. M-a purtat prin tot felul de locuri. In cele din urma, m-a adus acolo unde trebuia. In locul unde oprim din cand in cand timpul. Unde invatam sa calatorim prin noi.
S-avem emotii. Sa-nchidem ochii unei lumi si sa-i deschidem catre cealalta.