Nu mai visez demult magia vreunui anotimp
Raza de-acum, ce-mi încălzeşte sângele-mpietrit
Dispare printre straturile-ntunecate-ale pământului
Nu-ţi pot privi zâmbetul
Pentru că-ţi întrezăresc orbitele golite
Nu-ţi simt degetele apropiindu-se
Pentru că-ţi văd inelul alunecând pe falange.
Îmi sprijin braţul pe-un adevăr întunecat
Pentru că mi-e singura călăuză
Prin labirinturi străjuite de năluci
Printre liane lungi, uscate
Prin nopţi pictate de visele pământenilor.
Ai mâinile prea calde ca să te pot simţi
Iar părul ţi-e prea viu pe umeri
Nu-ţi aud cântecul metalic al oaselor
Şi nu văd flori aspre ţâşnind din trupul tău.
Când va fi timpul, ochii-şi vor schimba forma
Înţelesul tăcerilor va fi dezvăluit
Îţi voi auzi din nou ecoul paşilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu